Invatam aici – castigam afara?

jobsSe pune problema de cativa ani buni incoace ca fiecare pui de roman sa-si desfasoare ceva studii la noi, iar ulterior sa paraseasca plaiurile mioritice cu scopul de a obtine un job foarte bine platit in afara granitelor, dat fiind faptul ca „la noi” nu ar fi obtinut asa ceva in veci, si-n plus, era si pacat de mintea agera a baietelului si a fetitei mamii. Serios?!

Oare sunteti (si acum ma adresez voua, celor care cititi, la pertu) atat de ignoranti, sau mai bine zis, ati fost batuti in cap cu propaganda externa, incat nu-i mai vedeti decat pe cei care pleaca? Ceea ce ma pune pe mine personal pe ganduri este faptul ca nu ii compatimim pe ai nostri tineri care pleaca inafara, cautand un loc de munca. ba chiar ii felicitam, caci deh, cand o sa auzi vreodata: „nu pleca maica din tara, ca nu-ti fac bine banii din afara tarii; si-n plus, ce-o sa zica tanti Mita vecina?”

In ceea ce ma priveste, sunt neutru si pe cat se poate obiectiv privind aceasta situatie. Sunt un om care vrea sa faca bani, ca multi altii, si nu-i blamez nici pe aia care pleaca, nici pe aia care raman, indiferent ca vor sa faca bani, vor sa traiasca, sau vor sa supravietuiasca.

Caci nu, una este sa faci bani, incat sa-ti permiti sa cheltui un pic neglijent si totusi sa nu produci o gaura in bugetul personal, alta este sa traiesti la un nivel la care poti sa respiri fara sa te simti strangulat, dar sa cazi la cea mai mica gresala, si alta este sa tragi de pe o zi pe alta, sperand sa fie suficient pentru a manca diseara.

Ce am observat, fiind si defapt tema acestei postari, este ca ai nostri tineri vor sa plece in afara, dar rateaza un detaliu important. Atat de important incat in fiecare an ii face pe multi dintre ei sa se intoarca acasa cu coada intre picioare, cu capul plecat si eventual cu lacrimi in ochi. Ce vreau sa spun?

Germanul angajeaza si plateste bine, francezul la fel, norvegianul la fel. Stiti voi cat castiga un inginer electrician pe un vas norvegian? Suficient cat sa-si permita sa nu se intoarca direct acasa cu nava, din misiune, ci sa debarcheze undeva pe continentul american, sa petreaca 2 zile in hamac in vreo insula tropicala, sa plateasca un bilet de avion spre New York, si de acolo inca unul spre casa, ambele la clasa I.

Iar ajungand acasa, sa ramana cu destui bani incat sa plateasca orice datorie, sa faca poftele celor 2, 3 uneori 4 copii, si sa mai bage ceva si la banca. Rezumand, asta ar insemna undeva 9.000 de euro lunar, sau 54.000 de euro per misiune, caci cam 6 luni dureaza una.

Deci norvegianul plateste bine, dar are o conditie. Sa muncesti si sa fii bun la ceea ce faci. Si asta este tocmai chestiunea pe care tinerii romani o pierd din vedere. Poate va intrebati, cum sa o piarda din vedere? E un lucru elementar! Muncesti si castigi. Ei bine nu; cunosc personal cazuri care gandesc doar la a trece odata peste vama de la Bulgari sau de la Unguri, si sa se departeze de Carpatii romanesti, cu ideea ca odata ajungi afara, ploaia de bani incepe.

Dar omule, ce stii sa faci? Am pus intrebarea asta de cateva ori, iar raspunsurile au fost pe masura: „las’ ca invat acolo; important e sa ajung”. Daca la cules de capsuni in 2004 nu aveai nevoie de training, sau cel putin nu atat de mult, ei bine, treburile s-au schimbat mult in 9 ani.

Si din nou, evitam sa vedem asta cand punem in plan ideea unei deplasari. Nu, este clar ca cei „din afara” nu mai vor carne de tun; vor proiectile eficiente cu care sa traga, vor oameni care sunt stapani pe meseria lor, si care sunt gata in secunda doi sa inceapa munca.

Desi imi convine sa cred ca studentul roman / tanarul roman pierde din vedere involuntar acest aspect al necesitatii performantei, exista totusi posibilitatea sumbra de a nu vrea sa se vada acesta. Altfel spus, el sau ea este constienta de faptul ca nu are o capacitate pe masura, dar ii dam inainte ca „poate merge-asa”. Ei bine, din pacate nu merge. Nu mai merge…

O sa murim de foame? Parerea mea este ca inca nu. Caci daca ne era cu adevarat foame, atunci am fi tras si-am fi muncit, si am fi invatat sa ajungem la momentul in care cel din afara sa spuna: pe-asta il consider apt sa lucreze cu mine. Sau si mai bine, sa fim noi in pozitia celor de-afara. Deja am inceput sa visez, nu?

Tony.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPin on Pinterest

Comentarii

comentarii

7 comentarii

  • Adelin spune:

    Românu’ dramatizează destul de mult uneori. Nu murim de foame nici acum, nu vom muri de foame nici în viitorul apropiat, zic eu.

    Anyway, plecatu’ ăsta peste hotare pentru mine nu este o soluţie. Aş vrea înainte de toate să fac treaba aici. Ah, că va apărea o oportunitate destul de avantajoasă – cine ştie, oi avea şi eu noroc pentru prima dată în viaţă – atunci n-aş spune nu. Altfel, învăţ aici şi doresc să câştig tot aici.

  • Bine punctat. Da, avem cumva in sange atitudinea aia de cioban din Miorita – stam sa ne plangem de mila, fara a face ceva concret, fara a incerca sa schimbam starea lucrurilor…

  • alin spune:

    Sa vezi tu ce chef ai sa stai in Romania cand de ani de zile nu gasesti nimic de lucru, ca sa poti dupa aia sa folosesti acei bani pentru a te dezvolta si mai mult de atat…..

    Ce „distractie” e in tara asta corupta, cu somaj enorm, cu pile, cu analfabeti, cu nebuni.. Dar, chiar e de stat aici..siiiigur…

    • Adelin spune:

      Eh, aici, dacă te descurci, ai şansă să faci ceva. Tre’ doar să munceşti când trebuie, să înveţi când trebuie… şi să ai şi un pic de şansă. Când se întâlnesc treburile astea, atunci te poţi considera un om care a reuşit. Şi culmea e că pot să dau exemple dintre cei pe care îi cunosc personal care au reuşit să facă ceva în ţara asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *